Marrakech, Piata Nebuna. Jurnal de Maroc, partea a 10-a

Din nou la drum. Am decis sa plecam cu autocarul din Fes spre Marrakech. Damful din autogara ne intoarce stomacul pe dos. E gunoi mult, iar igiena bodegilor din incinta, unde calatorii mananca in graba, e precara, ca sa folosesc un cuvant indulgent. Refuzam o oferta de safari in desert, cu care ne abordeaza un tip barbos, si ne cumparam bilete, la 12 euro, catre Marrakech. Aflam ca trebuie sa platim 2 euro si pentru bagaje, iar hamalii ni le preiau si le pun in portbagajul autocarului. La ceas de seara, pornim. Drumul e anevoios, cu multe serpentine. Noroc ca n-am avut pofta de mancare la cina. Soferul face pauze exasperant de lungi in statiile de pe traseu. E un frig teribil, iar in mers, curentul din autocar e al dracului de taios. Rezistam totusi eroic si ajungem, in sfarist, la destinatie. E ora 5 dimineata, luam un taxi dupa negocieri dure, pentru ca soferul era singur cuc in fata autogarii si vroia sa castige cu noi cat pentru o saptamana…Nu i-a mers, pentru ca deja stim cat face serviciul lui…Gonim pe strazile pustii, flancate de blocuri moderne, si ajungem in 20 de minute unde ne doream, in “Piata nebuna” a Marrakech-ului, adica in Djemaa-el-Fna. Medina, asemanatoare cu cea din Fes, se intinde sub nasul nostru cenusie si tacuta. E inca prea devreme pentru aceasta insomniaca parte de oras, ticsita de turisti, ce adoarme foarte tarziu dupa miezul noptii…Gasim totusi un restaurant deschis, la propriu. Caci usi nu are. E cam frig, asa ca bem mult ceai de menta si cafea fierbinti. Avem rezervare la un hotel, dar check-in-ul e la ora 11. Partea buna e ca orasul se anima cu incantatiile care cheama la rugaciunea de dimineata, si care se aude in difuzoarele montate peste tot. Cateva zeci de minute mai tarziu, se deschid tarabele cu suc de portocale (cam un leu paharul de suc proaspat), iar piata se umple, incet, incet, de oameni. Sute de motociclisti strabat Djemaa-el-Fna, intrand pe stradutele inguste ale medinei, iar in preajma tonetelor isi fac aparitia imblanzitorii de serpi, comedianti cu maimute sau vanzatorii de apa din desert, imbracati in culori tipatoare si avand atarnate pe costume cupe de apa. Acesti oameni se uita cu jind spre turisti si incearca sa-i ademeneasca pentru o costisitoare fotografie. Vanzatorii de apa ne-au cerut pentru doua instantanee nu mai putin de 10 euro. Le-am oferit doi si am zbughit-o. Cativa metri mai la stanga, un turist o ia la goana dupa ce o cobra incearca sa-l atace in timpul unei “sedinte” foto. Ne cazam, apoi vizitam palatul El Badi, un fel de Alhambra, dar la scara mai mica. Pe la ora 17, in Djemaa-el-Fna se umple de tarabe pe roti si cazane imense, unde sunt fierte oi intregi sau cantitati uriase de supa de naut. Bataile de tobe si sunetul instrumentelor de suflat traditionale sunt tot mai stridente. Pe tarabe sunt deserate crustacee, legume si curmale, iar apoi apar dansatoarele din buric si fachirii. Mai vin si prezicatori, profeti si acrobatii, in jurul carora se strang sute de gura casca. E atat de multa lume, incat oamenii se calca in picioare. Aceasta atmosfera ne face sa intelegem de ce locul nostru se numeste Piata Nebuna (sau Piata Mortii)…Iar nebunia asta se repeta zi de zi,  indiferent de anotimp, chiar si astazi, cand eu scriu aceste randuri. E o sarbatoarea continua, e o bucurie nebuna. In Medina, culorile magazinelor sunt foarte vii, seara luminile se aprind in bazare (souk), iar hoardele de cumparatori invadeaza stradutele. Trecem printr-un tunel de carne agatata in carlige la strada, apoi pe la patiserii, pe la magazinele de piele, bijuterii si ceainice, pe la covoare si mirodenii, multimea parca ne inghite si ne poarta si ne rataceste, ca intr-o betie fara sfarsit…