casa visurilor…

Niste picioare in dos…

Cer niste picioare pentru o masa de bucatarie, la un magazin specializat. Vanzatorul imi arata ceva la 70 de cm, adica picioare perfecte pentru mesele de la gradinita. Eu am 1,80 m. Cer picioare mai inalte. „Cumpara de-alea standard, de 75 de cm”, mi-a spus mesterul care imi face mobila la comanda. Ma gandesc ca mesterul stie ce spune. Am mai cumparat de la el si e bun. Dar nu, vanzatorul insista: sunt bune cele de 70 de cm. Ii vine in ajutor un alt coleg. „Da, alea de 70 vi se potrivesc”. Vanzatorii sunt agresivi. Le-as raspunde cu niste picioare in dos, insa notez codul de la marfa care ma intereseaza si il transmit mesterului. Sa isi ia el picioarele in spinare.

Ai carte, n-ai rafturi…

Cu mesterul n-am terminat. E la mine acasa, la masuratori: „Vrem o biblioteca noua, pentru biroul pe care l-am comandat. O biblioteca in care sa incapa toate aceste carti (el se uita interesat la cartile colorate si masoara cu ruleta vechea bibiloteca)”. In vreo 2 doua saptamani, vine si proiectul noii biblioteci. Sunt cateva rafturi, desenate cu un creion neascutit, in care ar avea loc doar vreo 30 la suta din titlurile mele. Pun mana pe telefon: „Biblioteca e prea mica”, ii spun mesterului. „Ba nu”, zice el, „e perfecta”. Asa am patit si cu mesterul care mi-a pus gresie. I-am zis sa puna distantiere si rost. El n-a pus distantiere si a spus ca n-avea, in consecinta, nici un rost sa puna rost. Casa visurilor mele se transforma, incet, incet, in casa visurilor lor…