El era sobru ca un kamikaze. Tacut ca neantul. Asezat intr-un colt, in costum negru, cu cravata neagra, cu pantofi negri, el insusi parea o gaura neagra gata sa absoarba intreaga lume intr-o clipita, pentru a o converti mai apoi la tacere. Ochelarii heliomatici ii ascundeau privirea, iar chestia asta iti dadea fiori reci pe sira spinarii, pentru ca nu puteai sti daca are o privire indulgenta sau cumplita, otravita sau mieroasa, cinica sau binevoitoare. Era aranjat la patru ace, insa nu ai fi putut spune daca e mort sau un viu transformat in stana de piatra de o lume care nu l-ar fi putut impresiona nici chiar daca ar fi fost vesela ca un titirez.
CUMPLIT OM, oricum!…,
si-a spus lumea. La un moment dat, umbra aceea densa s-a desprins de pe perete si s-a apropiat de oameni. Ai fi putut sa juri ca cineva va fi injunghiat sau cel putin strangulat cu o coarda de chitara sau de contrabas. De altfel, doua fete si-au scuipat in san la vederea aratarii, scotand un icnet inabusit, iar baietii s-au desolidarizat cat ai spune „oac!”, dandu-se un pas inapoi la vederea apocalipticului tovaras. Monstruozitatea a pasit prin culoarul care i se deschidea in fata pana a ajuns in mijlocul cercului stupefiat, apoi a cazut jos ca fulgerat. Stand pe omoplati, sustinadu-si corpul cu palmele, a inceput sa isi roteasca picioarele ametitor, spre consternarea generala.
Erau figuri de BREAK DANCE, pe muzica lui Michael Jackson.
Am fost uimit de-a binelea in fata acestei demonstratii. Pur si simplu mi-a cazut fata. Era un mic chef de redactie, iar omul negru era, pana atunci, un reporter cuminte, timorat si introvertit. M-am simtit, recunosc, ca la o intrunire a motociclistilor care asculta Ludwig van Beethoven. Oricum, cheful de redactie era relansat. Mi-au venit atunci in minte versurile unui amic din Zalau, pe numele lui Daniel Sauca: „Diavolul mananca pufuleti”…
POFTA MARE!
Raul Chis 