E o zi de septembrie morocanoasa. Ies din casa imbracat cu o perlerina de ploaie. Urc pe-o sa, de bicicleta, de data asta, si ies pe strada. Am pista mea, circul pe dreapta, iar din sens opus vin alti biciclisti grabiti. Astept la un semafor pentru biciclete, intr-o intersectie. E verde, deci imi continui drumul, in paralel cu masinile. In sfarsit, ajung la destinatie. Las bicicleta intr-un rastel si ma examinez sumar: chiar daca ploua, nu sunt plin noroi, iar pantofii imi sunt curati. Imi privesc ceasul: am ajuns la ora programata. Intru apoi in cladirea primariei. E un furnicar incredibil in acest oras, de pietoni, de soferi si biciclisti. Insa e o aglomeratie ordonata. Friedrichshafen, Germania.
E o zi de septembrie morocanoasa. Ies din casa imbracat cu o pelerina de ploaie. Fac primul pas intr-o balta de noroi. Constructorul blocului in care m-am mutat si-a incasat cascavalul dar nu-l prea intereseaza sa construiasaca macar o alee pentru propriatarii imobilului pe care l-a predat cu o intarziere de „numai” 4 luni. Iau bicicleta si ies pe strada. Circul pe dreapta, dar nu pe pista (din simplul motiv ca e inexistenta), ci pe sosea. Sunt claxonat imediat, de soferi chiauni, burtosi, deci care n-au loc, si care cred ca bicicleta e un moft hipiot. Imi amintesc instant de vorba hulitului Patapievici: unii n-au facut drumul de tranzitie de la conditia de taran, la cea de cetatean. Dau de doua ori din pedale si deja sunt plin de jeg. Pe sosea e o mazga teribila, de la un santier, stiti cantecul, unde macaralele rad. Dar nu in soare. Trebuie sa ma intorc acasa. Deja arat ca un porc. Imi privesc ceasul. Nu mai ajung la primarie. Cluj-Napoca, Romania…
Raul Chis 