Toata lumea vorbeste astazi despre sfarsitul lumii. Experimentul de la Geneva a aprins fantezia oamenilor mai educati si a intarit credinta babelor care analizeaza stirile serii, pe ulita. Mai ca am putea spune ca apocalipsa omului bate apocalipsa divina si ca oamenii de stiinta par sa-l fi exclus pe Dumnezeu din lumea pe care a creat-o, controland pana si pieirea ei. Ce chestie! Asadar, se vorbeste. Bla, bla, bla. Pseudostiintific, iar informatiile denaturate se pravalesc peste lume ca un bulgare de zapada care ii striveste pe ignoranti. Dar, dincolo de toata sporovaiala asta, apare intrebarea daca suntem pregatiti, asemenea evlavioaselor babe care inconjoara in genunchi manastirile, sa dam nas in nas cu sfarsitul lumii. Ce sentimente ne incearca daca tragem linie? Cat de departe suntem de esenta noastra buna, divina, cate straturi de jeg a asternut lumea asta peste noi, cat de mult ne-am distantat de vocatia noastra, de lumea in care credem cu adevarat? Noica: „Dumnezeu era in noi si noi eram in afara noastra”. Unii asa traiesc. Mai exista si perspectiva lui Ionesco: poti sa fii ticalos o viata intreaga, insa poti insela vigilenta divina in orice moment al existentei, pocaindu-te!!! Nu, zau! Ok, daca maine ar fi sfarsitul lumii, ce ati face astazi, acum?
-
Urmărește
Urmăresc
Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
Raul Chis 
Dupa cum spunea cineva pe un blog: experimentele cu adevarat periculoase pentru omenire se fac in secret. Intreg tam-tam-ul are si o latura semnificativa de marketing pentru cei de la CERN. Incheiere: „Cat despre sfarsitul lumii, bine ca a trecut…”
Foarte buna intrebarea de final. Ni se subtiaza tot mai acut capacitatea de a ne bucura pentru clipa si pierdem sensul cuvantului „recunostinta”.
Cred ca ar trebui clipa de clipa sa ne gandim la sfarsit, la moarte nu doar ca la un moment indepartat, ci ca la unul ce tine de prezent. In fond, e o chestiune de probabilitate matematica. Oricand se poate intampla, la fel de subit cum se schimba vremea la munte (dupa cum mi s-a spus). Privite astfel (viata si moartea), ca doua fatete ale unei aceleasi monede, ambele traversand timpul istoric la prezent (adica fiecare mereu in prezenta celeilalte, una in act, cealalta ca simpla potenta), intelegem mai bine stringenta indemnului Apostolului Pavel:”Bucurati-va pururea, rugati-va neincetat, dati multumire pentru toate, Duhul sa nu-l stingeti!” Doar asa se pot transgresa limitele timpului istoric si se poate pregusta timpul liturgic, timp ce se desfasoara pe verticala intr-o ascensiune neintrerupta din Bucurie in Bucurie.
Probabil ca orasele vor fi tot mai „pustii” (paradoxal, prin suprapopularea lor), dar ce bucurie cand vei mai putea intalni un Om – ce oaza, ce gura de aer!
„De aceea este frumos pustiul – spuse Micul Print – pentru ca, undeva, el ascunde o fantana…”
Sfantul Serafim de Sarov isi intampina vizitatorii in pustiu exclamand:”Bucuria mea!”, iar H. Bergson observa: „Bucuria este semnul ca viata a reusit”
Cred ca asta as face daca as stii ca maine se termina: as lupta mai aprig cu taciturnul din mine
O zi cu urme adanci de bucurie!… ca acelea din pustiu (v.fotografia de iarna)