In Muntii Atlas. Jurnal de Maroc, partea a 11-a

Din Marrakech pana in satul in care se termina soseaua in Muntii Atlas sunt vreo 60 de kilometri. Aflam ca acolo se poate ajunge cel mai usor cu un “grand taxi”. Care “grand taxi” insemna, de fapt, un autoturism mercedes, model vechi. Pe bancheta din fata e legal sa stea doua persoane, ceea ce ne bucura, pentru ca noi sutem cinci. Dupa negocieri nebune, cu un sofer teatral, care ba ne lasa balta, pe motiv ca nu-i oferim un pret bun, ba ne ajungea din urma pentru a ne face o ultima oferta, am urcat in masina si dusi am fost. Pretul final: 35 de euro, dus-intors, cu escala de 4 ore in munti. Pe drum, am oprit pentru o pauza scurta si imediat am fost inconjurati de copii care vroiau sa ne vanda ba fructe de padure, ba bijuterii lucrate grosier… Apoi, am intrat intr-un mic atelier in care se fabrica ulei de argan, un produs cosmetic foarte pretios (un litru se obtine din productia de la 5-6 arbori de Argania Spinosa), care foloseste la ingrijirea tenului si a parului. Femeile din atelier zdrobeau de zor fructele asemanatoare cu alunele, iar o tovarasa de-a lor presa semintele. Sa nu uit, uleiul de argan e folosit si in alimentatie cu efecte benefice asupra sanatatii: reduce hipertensiunea si e benefic pentru ficat etc. In cele din urma am ajuns la capatul soselei. Bineinteles, soferul ne-a ajutat sa gasim un ghid, iar cateva minute mai tarziu eram pe poteci de munte. Din satul in care am ajuns se pleaca si spre varful Toubkal, cel mai inalt din Atlasul Mare (4165 m). Am urcat pe un traseu de 4 ore, cam pana la 2.300 de metri (nu prea aveam echipamentul potrivit pentru a merge mai departe), un traseu pe care si-au pierdut viata destul de multi turisti. Locul e recunoscut pentru cele 7 cascade mirifice care sunt situate in preajma traseului care urca spre varfurile inzapezite. 4 ore mai tarziu, eram jos la taxi, apoi pe drum spre Marrakech, unde am ajuns seara tarziu. Seara ne-am petrecut-o la un hamam, unde am facut sauna, de-a curs toata apa din noi. Apoi, niste indivizi ne-au frecat tot corpul cu niste masnusi aspre, de ne-au dat jos un strat de piele. Am stat pe divane, ne-am relaxat la un ceai de menta, apoi, cand am ajuns acasa am adormit in a doua secunda. Dimineata devreme urma sa pornim spre Oceanul Atlantic.

Marrakech, Piata Nebuna. Jurnal de Maroc, partea a 10-a

Din nou la drum. Am decis sa plecam cu autocarul din Fes spre Marrakech. Damful din autogara ne intoarce stomacul pe dos. E gunoi mult, iar igiena bodegilor din incinta, unde calatorii mananca in graba, e precara, ca sa folosesc un cuvant indulgent. Refuzam o oferta de safari in desert, cu care ne abordeaza un tip barbos, si ne cumparam bilete, la 12 euro, catre Marrakech. Aflam ca trebuie sa platim 2 euro si pentru bagaje, iar hamalii ni le preiau si le pun in portbagajul autocarului. La ceas de seara, pornim. Drumul e anevoios, cu multe serpentine. Noroc ca n-am avut pofta de mancare la cina. Soferul face pauze exasperant de lungi in statiile de pe traseu. E un frig teribil, iar in mers, curentul din autocar e al dracului de taios. Rezistam totusi eroic si ajungem, in sfarist, la destinatie. E ora 5 dimineata, luam un taxi dupa negocieri dure, pentru ca soferul era singur cuc in fata autogarii si vroia sa castige cu noi cat pentru o saptamana…Nu i-a mers, pentru ca deja stim cat face serviciul lui…Gonim pe strazile pustii, flancate de blocuri moderne, si ajungem in 20 de minute unde ne doream, in “Piata nebuna” a Marrakech-ului, adica in Djemaa-el-Fna. Medina, asemanatoare cu cea din Fes, se intinde sub nasul nostru cenusie si tacuta. E inca prea devreme pentru aceasta insomniaca parte de oras, ticsita de turisti, ce adoarme foarte tarziu dupa miezul noptii…Gasim totusi un restaurant deschis, la propriu. Caci usi nu are. E cam frig, asa ca bem mult ceai de menta si cafea fierbinti. Avem rezervare la un hotel, dar check-in-ul e la ora 11. Partea buna e ca orasul se anima cu incantatiile care cheama la rugaciunea de dimineata, si care se aude in difuzoarele montate peste tot. Cateva zeci de minute mai tarziu, se deschid tarabele cu suc de portocale (cam un leu paharul de suc proaspat), iar piata se umple, incet, incet, de oameni. Sute de motociclisti strabat Djemaa-el-Fna, intrand pe stradutele inguste ale medinei, iar in preajma tonetelor isi fac aparitia imblanzitorii de serpi, comedianti cu maimute sau vanzatorii de apa din desert, imbracati in culori tipatoare si avand atarnate pe costume cupe de apa. Acesti oameni se uita cu jind spre turisti si incearca sa-i ademeneasca pentru o costisitoare fotografie. Vanzatorii de apa ne-au cerut pentru doua instantanee nu mai putin de 10 euro. Le-am oferit doi si am zbughit-o. Cativa metri mai la stanga, un turist o ia la goana dupa ce o cobra incearca sa-l atace in timpul unei “sedinte” foto. Ne cazam, apoi vizitam palatul El Badi, un fel de Alhambra, dar la scara mai mica. Pe la ora 17, in Djemaa-el-Fna se umple de tarabe pe roti si cazane imense, unde sunt fierte oi intregi sau cantitati uriase de supa de naut. Bataile de tobe si sunetul instrumentelor de suflat traditionale sunt tot mai stridente. Pe tarabe sunt deserate crustacee, legume si curmale, iar apoi apar dansatoarele din buric si fachirii. Mai vin si prezicatori, profeti si acrobatii, in jurul carora se strang sute de gura casca. E atat de multa lume, incat oamenii se calca in picioare. Aceasta atmosfera ne face sa intelegem de ce locul nostru se numeste Piata Nebuna (sau Piata Mortii)…Iar nebunia asta se repeta zi de zi,  indiferent de anotimp, chiar si astazi, cand eu scriu aceste randuri. E o sarbatoarea continua, e o bucurie nebuna. In Medina, culorile magazinelor sunt foarte vii, seara luminile se aprind in bazare (souk), iar hoardele de cumparatori invadeaza stradutele. Trecem printr-un tunel de carne agatata in carlige la strada, apoi pe la patiserii, pe la magazinele de piele, bijuterii si ceainice, pe la covoare si mirodenii, multimea parca ne inghite si ne poarta si ne rataceste, ca intr-o betie fara sfarsit…

Femei emancipate. Jurnal de Maroc, partea a 9-a

Nu toate femeile din Maroc poarta valul islamic, desi sunt suficiente care isi acopera in continuare fata, inclusiv ochii. In 2004, femeile din aceasta tara au obtinut drepturi civile importante, printre care si acela de a se casatori fara consimtamantul unui barbat din familie (ce aberant era ca un pusti, de exemplu, sa-i interzica surorii lui sa se marite!). Femeile au castigat si dreptul de a divorta in numai 6 luni, nu in 10-15 ani, cum se intampla in unele cazuri in trecut. Partea proasta e ca in aceasta tara inca saraca, femeile ingroasa randurile analfabetilor, iar asta e o problema pentru ca ele au grija de educatia copiilor. Revenind la plusuri, un alt castig e ca s-a renuntat la poligamie. Un exemplu puternic vine chiar din famila regala. Spre deosebire de tatal sau, care a avut doua neveste, Regele Mahomed al 6-lea are doar una, emancipata bine, o doamna care e inginer IT. Asadar, liderii marocani cu harem au devenit istorie. Iar la capitolul istorie, un imparat pe numele lui Moulay Ismail si-a asigurat un loc aparte: omul a avut 1.042 de copii. V-ati prins: record neegalat…

P.S. Moulay Ismail avea in harem 500 de femei!!!!!!!!

Retele si negocieri. Jurnal de Maroc, partea a 8-a

In Fes, Medina inseamna un labirint de vreo 9.000 de strazi fara nume si extrem de inguste. Poti sa o iei razna fara ghid, incercand sa ajungi la hotel, daramite daca iti propui sa vezi edificii emblematice ale cetatii. Iar acest vechi oras cultural si religios chiar merita explorat (moscheea Qarawiyin, fantana Najjarine sau moscheea Andaluza). Partea proasta e urmatoarea: crestinii nu au acces in moschee. Unii, mi se povesteste, mai intra deghizati, insa mie, care sunt blond, mi-ar fi fost greu sa aplic aceasta strategie, mai ales ca am si ghete de munte, care nu seamana deloc cu incaltarile lor ce se lasa, dupa cum bine stiti, la intrare. Oricum, ii admir pe marocanii care se roaga de cinci ori pe zi, caci sunt, din cate am vazut, tot mai putini.

In fine, in Fes m-au frapat retelele: intri intr-un restaurant, patronul cheama un ghid care iti propune o excursie in Sahara. Refuzi, nu-i nimic: Vrei un taxi? Sau ce zici de un ghid care sa-ti arate tesatoriile si pielariile? Spui da, si in cateva minute ametesti alergand pe aceleasi stradute urmarindu-ti ghidul grabit sa isi onoreze misiunea, pentru a prelua o alta. Daca nu te tine ficatul la stres, e bine sa negiciezi comisionul dinainte.

Am fost si la pielarie, urcand treptele interioare ale unei vechi cladiri, pentru a vedea de pe acoperis bazinele cu amoniac, urina si vopsele vegetale. La intrare am primit frunze de menta pentru a nu rispipi pranzul peste balustrada. In pielaria in care se lucreaza ca-n evul mediu (la propriu) pute de-ti ia nasul! Ce-i drept, pielea produsa aici e printre cele mai cautate din lume. Pe terasa, platim alt comision: un tip ne explica tehnologia de prelucrare…Munca de jos e extrem de grea, nu e pentru oricine, mai ales iarna, cand temperaturile coboara si sub 10 grade celsius. Apoi, mai lasam ceva maruntis la tesatorie, unde ni se explica cum se tese la razboi. E un lucru stiut: marochinaria si artizanatul marocan sunt celebre in intreaga lume. Covoarele berbere sunt fenomenale, insa si extrem de scumpe, chiar si pentru un european…

Un alt lucru care trebuie stiut in Maroc e ca totul e negociabil. Trebuie sa ai nervii tari si sa intelegi ca negustorul face un profit multumitor chiar si daca iti face o reducere de 80 la suta la unele produse. Cei mai multi dintre comercianti iti zambesc frumos chiar si daca nu cumperi nimic, deci nici intr-un caz nu te privesc cu dusmanie, cum se mai poate intampla pe plaiurile mioritice, in special pe litoral. Marocanii te saluta frumos, te invita in magazin, iti prezinta marfa, pe cand un comerciant roman mai degraba te ignora si te posteste afara daca strambi din nas (poate criza va mai schimba ceva si la noi).

Am plecat urechea la prea multe povesti descurajante despre Maroc inainte de a porni la drum: ca in acesta tara ai nevoie de 100 de euro pe zi, ca se fura, ca negustorii sunt agresivi daca nu le cumperi marfa etc. Am constatat, cum spuneam, ca era vorba de simple exagerari. Am mai citit ca oamenii locului nu vorbesc decat limba materna si putina franceza. Fals. Pe langa limbajul prieteniei, care se poate vorbi si cu mainile, marocanii o rup binisor in engleza, mai ales in zonele turistice. Un tanar localnic ne-a facut si o demonstratie: “Get high, before you die”…nu i-am urmat sfatul pentru ca, asa cum spuneam, nu suntem amatori..

.Nu cred, ca si destui romani, ca am fost jecmanit in Maroc. Pur si simplu cred ca acesti oameni trebuie sa isi ofere serviciile in acest fel pentru a supravietui. Unii se descurca binisor, de vreme ce un spatiu comercial de numai vreo 15 mp, situat undeva in Medina, poate sa coste si 400.000 de euro.  Sa va dau si o lista de preturi: apa costa 5 dirhami (un euro=11 dirhami), un meniu la un restaurant mediu e cam 7 euro de persoana (ex: supa de naut, tajine, desert si ceai de menta). O geanta bine lucrata de piele e vreo 12 euro, iar o curea din piele de camila, 5 euro. In Medina exista hoteluri rezonabile la 10 euro/persoana. Pentru a bea o bere in Fes, am fost nevoiti sa mergem la un hotel de 4 stele (5 euro berea la un sfert). Hotelul a fost impresionant:  semana mai degraba cu un muzeu al islamismului. E absolut uluitor faptul ca in tarile musulmane zidurile modeste, cenusii, ajung sa ascunda interioare luxoase, bijuterii arhitectonice, mozaicuri sau fantani arteziene in mijlocul unor oaze de verdeata. E paradisul musulman…

Fes. Calatorie in Evul Mediu… (Jurnal de Maroc, partea a 7-a)

Am ajuns la Fes in miez de noapte. Romanii au ramas la un hotel de 4 stele, in partea moderna a orasului. Noi am scos frumos peschesul de drum din buzunar, iar apoi ne-am cautat hotel in Medina, pentru ca nu vroiam sa locuim intr-un incubator, ci in mijlocul orasului vechi. Acolo ne astepta deja un alt ghid, pe care marocanul din autocar l-a trezit cu un telefon. Dupa ce ne-a intrebat cat vrem sa platim pentru cazare, omul ne-a spus sa-l urmam. Am inceput o adevarata goana prin istorie. Stradutele pustii, inguste si labirintice, flancate de cladiri putrede cu doua-trei etaje, duhneau din cauza gunoiului menajer aruncat aiurea. Ma si vedeam parca intr-un ev mediu al ciumatilor. Am mers asa vreo 5 minute si mi-am dat seama ca sunt pierdut in spatiu. Am intrat intr-un hotel modest si am acceptat a treia camera pe care am vazut-o. Am obtinut si o mica reducere de pret, nu fara negocieri la sange. Dupa 12 ore pe drum, eram cu adevarat recunoscatori sa avem un acoperis deasupra capului. Ne-am trezit in intuneric, desi alarma telefonului a sunat la ora 8. In Medina nu am vazut prea multe geamuri la camere sau, acolo unde ele existau, cele mai multe erau orientate spre curtile interioare ale cladirilor. 30 de minute mai tarziu, paseam pe pavajul tocit de vreme al stradutelor inguste. La contactul matinal cu vechiul Fes, am resimtit un adevarat soc, de aceasta data foarte placut: un rau de oameni se afla in miscare, iar la parterul fiecarei cladiri era deschis un magazin. Gunoialele disparusera, iar izul mirodeniilor si al parfumurilor era imprastiat de vantul care adia usor, pe aleile colorate de marfurile expuse de-o parte si de alta a drumului. Raul acela de oameni ne-a luat si ne-am lasat purtati ore in sir pe stradutele inguste…Va urma.

Din Tanger, spre Fes (Jurnal de Maroc, partea a 6-a)

Nu cred sa existe vreun calator care, pasind intaia oara pe pamant african, sa nu sufere cel putin un usor soc cultural. Intre Europa si Africa abia daca sunt vreo 13 kilometri, in cel mai ingust punct al Stramtorii Gibraltar, dar din punct de vedere social si economic cele doua continente par despartite de cel putin o suta de ani de evolutie. Saracia e prima care frapeaza. Oamenii sunt imbracati modest, cladireile sunt degradate, iar strazile murdare. Apoi, sistemul de canalizare care se deverseaza in mare, foarte aproape de port, aduce toate putorile Tangerului la nasul europenilor emancipati. Noroc ca suntem putin raciti…Aflam ca un grup de romani cu care am calatorit e asteptat in port de un autocar care urmeaza sa ii transporte pana in orasul Fes, prima destinatie a calatoriei noastre in Maroc. Ii rugam sa ne ia si pe noi, pentru ca se face seara si ne simtim usor pierduti in spatiu, insa ni se raspunde ca decizia in ceea ce ne priveste va fi luata de ghidul lor marocan. Nici n-am coborat bine de pe feribot, ca deja suntem asaltati de bastinasi. Desalatii vor sa ne ajute si pe noi la caratul rucsacilor, altii se ofera sa ne fie ghizi sau sa ne preia cu taxiul. Ne simtim haituiti, probabil ca si turistii straini care incap pe mana taximetristilor bucuresteni de la Aeroportul Otopeni. Sentimentul e amplificat si de necunoscut: suntem intr-o tara straina, musulmana, si nu stim cat putem sa intindem coarda cu oamenii locului. Indata ce i se spune de noi, ghidul marocan al romanilor ne refuza sec, pe motiv ca-si pierde licenta daca ne ia si pe noi in autocar (in Maroc, cine face pe ghidul si n-are licenta risca sa infunde puscaria). E un prilej perfect pentru un rechin ce poarta si el la gat o legitimatie de ghid sa ne faca o “supraoferta”: 150 de euro pana la Fes. Pretul ne dilata usor pupilele si ne pune in miscare. Trecem in viteza pe langa toti, repetand ca niste pick-up-uri stricate “no, thanks!” in tunelul de maini intinse care vor sa ne atraga in taxiuri sau masini particulare. Nici nu facem bine vreo 500 de metri, ca suntem claxonati din spate. Ne continuam drumul, ignorand semnalul, dar suntem bruiati din nou, de acelasi zgomot. E autocarul romanilor, al caror ghid ne face semn sa urcam. Omul ne-a explicat ca vroia sa ne ia in autocar de la bun inceput, insa trebuia sa lase si celorlalti confrati ai sai sansa de a face un ban cinstit. Soarele apune, privim Tangerul in viteza: orasul acesta are o istorie zbuciumata, ca urmare a pozitiei sale strategice, de poarta a Africii. La mijlocul secolului al 20-lea, era o destinatie ideala pentru cuplurile de homosexuali (acum ei trebuie sa fie ceva mai precauti) sau pentru artisti de talie internationala, cum ar fi Rolling Stones, sau Beatles. Dintre scriitori si compozitorii care au trait aici l-as aminti pe Paul Bowles (“Ceai in Sahara” e unul dintre titlurile sale cele mai cunoscute). Tangerul a fost o a doua patrie si pentru pictorul francez Henri Matisse. Banuiesc ca cosmopolitul oras le-a oferit, pe langa liniste si peisaje aproape suprarealiste, si un mediu propice meditatiei, datorita ofertei generoase de majoun, un baton din miere si hasis, sau de kif, care e un tutun negru amestecat cu canabis. De altfel, producatorii drogului sunt bastinasii din nord, din Muntii Rif, pe care autoritatile nu reusesc nici acum sa-i tina in frau, si care produc o buna parte din drogurile care ii fac fericiti pe europeni. Unora conationali de-ai nostri le-a mers vestea de mari traficanti. De-a lungul anilor, la granita marocana au fost prinse romance care incercau sa transporte drogul in stomac si in vagin. Doamne fereste si apara! Trebuie sa va mai spun ca de-a lungul calatoriei noastre am fi putut consuma pungi intregi de hasis, pentru ca drogul era vandut cam la fiecare colt de strada, insa noi nu suntem amatori de asa ceva. Asta nu ne impiedica sa va sfatuim sa va ganditi de doua ori inainte de a cumpara droguri in Maroc: daca veti fi prinsi, pedepsele pentru detinere si consum de droguri o sa va prelungeasca cu un numar indefinit de ani sejurul de vis in aceasta tara…Tangerul, as mai adauga, e un punct de reper si pe harta spionajului in international, asa ca sfatul tuturor este sa nu folositi excesiv aparatul de filmat sau de fotografiat, decat in cazul in care chiar sunteti spioni. Cand am parasit Tangerul se innopta. Drumul spre Fes a fost anevoios, din cauza inundatiilor recente care au distrus soseaua din loc in loc. Satele prin care am trecut ne-au amintit de evul mediu: la lumina palida si murdara a becurilor unor terase modeste deschise in dreptul cocioabelor din lut de la marginea drumului, localnici in caftane stateau la un ceai, sporovaind. Singura lor placere, credeam atunci, e ceaiul de menta si tutunul. Dar asta e alta poveste…De grinzile saracacioaselor bodegi atarnau oi jupuite, din care puteai sa comanzi o ciozvarta, pentru a-ti astampara foamea…Femeile nu aveau loc pe terase, ci paseau alert prin noroiul satului, cu ochii acoperiti de valuri…Incet, incet, noaptea a pus stapanire pe drum, iar urmatoarele sate au fost tot mai intunecate. Trecusera 5 ore si, spre disperarea noastra, nu mai ajungeam la Fes…

Stramtoarea Gibraltar (Jurnal de calatorie, Partea a 5-a)

La numai o suta de metri de Portul Algeciras, am fost abordati de un marocan smecher. Omul ne-a agitat teribil spunandu-ne ca vom pierde feribotul de Tanger daca nu cumparam imediat bilete de la o agentie din apropiere. Evident, pretul unui bilet era extrem de piperat: 45 de euro. Ne-am dat seama ca eram pe punctul de a fi trasi pe sfoara, asa ca am intors spatele comisionarului si am cautat tichete in port, unde existau aproape 20 de ghisee, cu preturi pentru toate buzunarele. Am cumparat bilete cu 35 de euro la un feribot mai lent, care face doua ore pana in Tanger. Cursele de viteza, ce ajung la destinatie in 30 de minute, costa ceva mai mult, dar noi nu vroiam sa zburam peste stramtoare, ci sa ne bucuram de mare si ocean. In fine, ne-am imbarcat. In alt vas…pentru ca incurcasem portile. Ne-am dat seama de acest lucru dupa ce ne facuseram deja comozi, la o cafea, in restaurantul feribotului. Trecusera cam 45 de minute de cand ar fi trebuit sa pornim si ne-am amintit subit ca la ora plecarii scrisa pe biletele noastre un feribot ne-a trecut pe sub nas, in timp ce aroma cafelei ne gadila placut nasul…Am dat cu cipilica de podea, gandindu-ma cum vom spala noi puntea in contul calatoriei pe care nu o platisem. Norocul, insa, ne-a suras: am tras cu urechea la o discutie dintre alti pasageri care spuneau ca sunt asteptati la Tanger. Cateva minute mai tarziu, feribotul cu pasagerii clandestini pornea spre Africa. Pe drum, un tip de la politia de frontiera marocana ne-a acordat viza de intrare in tara dupa ce am comletat in prealabil un formular despre “scopul si durata vizitei”. Daca nu ai cumva rau de mare, calatoria prin stramtoare poate fi o mare bucurie, datorita peisajelor extrem de specaculoase, cu Muntii Rif care se vad pe continentul african coborand brusc in mare si cu Oceanul Atlantic care se ingemaneaza chiar sub nasul tau cu Marea Mediterana. Daca mai vezi, ca si noi, delfini urmarind in joaca vapoarele, te poti considera un privilegiat…

Gibraltar, capatul lumii (Jurnal de calatorie, partea a 4-a)

De la Granada am plecat spre localitatea La Linea, fara a avea orarul feriboturilor care traverseaza Stramtoara Gibraltar. Totusi, am preferat sa ne cazam aici pentru o incursiune pe pamant englezesc, in peninsula. Am ajuns in La Linea noaptea, cu frustrarea ca nu vom putea admira din primul minut impetuoasa stanca, aflata la doar 3-4 kilometri de autogara. Ne-am consolat cu briza marii, care ne-a insufletit seara, la un savuros pahar de vin de Malaga. Dimineata devreme, am tasnit in strada pentru a vedea istoria: Stanca Gibraltar, cu piscuri invaluite in nori, deasupra carora se roteau sute de pescarusi, domina cele doua orase si marea…Curand, traversam pista aeroportului care desparte orasul La Linea de Gibraltar. Nu puteam, evident, rata cateva instantanee, insa o sirena foarte puternica ne-a avertizat sa ne continuam drumul. Am aflat ulterior ca cei care vor sa traverseze pista sunt nevoiti uneori sa astepte zeci de minue la semafor decolarea sau aterizarea aeronavelor. Odata ajunsi pe pamantul aflat de 300 de ani sub stapanire engleza, am pornit spre telecabina care transporta turistii pe creasta. Pe drum am constatat ca, fiind duminica, toate magazinele erau inchise. Aflasem ca poate fi foarte rentabil sa faci niscaiva cumparaturi in acest orasel, pentru ca autoritatile implementasera o politica de impozitare foarte laxa. Ghinionul ne-a urmarit si mai departe, pentru ca telecabina nu functiona. Un localnic afabil s-a oferit sa ne transporte cu masina, ca si ghid, pentru “infima” suma de 100 de euro. Cateva minute mai tarziu, dupa negocieri esuate, ne aflam in masina omului si urcam pe drumul extrem de ingust si serpuitor care duce pe culmi. Panorama care se deschide in fata ochilor urcand nu poate fi descrisa in cuvinte. Un alt moment emotionant a fost in locul numit “Sud Point”, de unde am vazut, pentru prima oara, Africa si Oceanul Atlantic. Am trait coplesitorul sentiment ca ma aflu intr-un loc unic, stiind ca inainte de descoperirea Americii de catre Columb, zona Gibraltarului era considerata capatul lumii, dar si pentru ca stramtoarea a fost martora tacuta a foarte multor episoade istorice. Mi-i si imaginam pe pirati sau pe englezii care distrugeau de pe pozitii strategice submarinele germane care in al doilea razboi mondial erau nevoite sa iasa la suprafata pentru a traversa stramtoarea, din pricina curentilor de adancime extrem de puternici. Si berberii (din Maroc) au stapanit insula, sub sabia lui Jabal al Tariq (prin secolul 8). De altfel, pensinsula a luat numele acestui mare general – Gibel Tariq. In fine, trebuie sa mai spun ca oraselul care adaposteste cam 26.000 de suflete reuneste toate natiile posibile si imposibile din zona Marii Mediteraneene. In spatiul de numai 6,8 kilometri patrati aflat la poalele acestei stanci mai traiesc evrei, spanioli, englezi, germani, maltezi etc. Ne-am continuat apoi incursiunea pe insula si am ajuns intr-o zona populata de macaci de Gibraltar, singurele maimute salbatice care traiesc libere in Europa. Suratele noastre ne-au sarit efectiv in carca imediat ce am coborat din masina. Am crezut ca o sa ne smulga capul cu dintii, dar s-au limitat sa inhate alunele care le-au fost oferite de ghidul nostru. Ulterior am aflat ca fiecare maimuta are un nume si un certificat de nastere. Stanca mai are si o pestera naturala dar si o galerie subterana in care au fost amplasate tunuri de aparare. Am mai aflat ca in Gibraltar s-au casatorit Yokko Ono si John Lennon sau “Agentul 007” Sean Connery. In fine, nu vreau sa va plictisesc. Vizita pe stanca a durat abia o ora, pentru ca ghidul avea si alti musterii. Gibraltarul a prosperat datorita amplasarii sale strategice, dar si datorita turismului si marilor companii care au gasit aici un mic paradis fiscal. Ne-am despartit cu regret de oras. Am traversat pista si am luat autobuzul spre orasul-port Algeciras, pentru a prinde vaporul de Africa.

Alhambra, mandria Islamului (Jurnal de calatorie, partea a 3-a)

In ziua in care am ajuns in Granada, ne-am incercat norocul la portile fortaretei Alhambra, un edificiu grandios, cu peste 20 de turnuri si patru porti, ridicat de arhitecti musulmani pentru sultanul Nasrid Ibn al-Ahmar si generalii sai. Evident, biletele fusesera deja epuizate, asa ca am revenit la portile cetatii a doua zi dimineata, la ora 7. Ploua mocaneste, iar la poarta se aflau deja sute de turisti. In cele din urma, am intrat dupa ce ne-am asezat la o coada mai scurta, unde pretul biletului se achita de pe card (un bilet costa 12 euro la casa). Alhambra insemna arta perfectiunii, mozaicuri ale caror detalii fascineaza, moschei impresionante, bai si gradini in care plantele luxuriante, sutele de fantani si micile bazine cu apa amintesc de credinta musulmana ca aceste elemente pot fi regasite si in paradis. Fiind situat pe un deal care domina Granada, Alhambra are multe locuri de belvedere. De sus se vede superbul cartier tipic musulman Albaicin, cu stradute inguste si gradini suspendate, dar si vârfurile înzăpezite din Siera Nevada. La un moment dat, regii catolici intentionau sa demoleze acesta palat, doar pentru faptul ca amintea de prezenta musulmana in Spania, intre secolele 8-15, insa in cele din urma s-a renuntat la idee. Din Granada, am plecat mai departe spre orasul mediteranian La Linea.

Gari si oameni (Jurnal de calatorie, partea a 2-a)

Nici urma de iarna cand am ajuns la Valencia. Cele 15 grade Celsius vorbeau de o primavara in toata puterea cuvantului. O ora mai tarziu ne aflam in gara, asteptand trenul de Granada. Nu pot sa nu marturisesc ca mereu ma frapeaza, atunci cand calatoresc in tarile din vestul Europei, frumusetea garilor, a acestor edificii pretioase care sunt adevarate porti de intrare in cetate. Garile pot sa ofere indicii nesperate calatorilor despre orasul in care tocmai se afla si despre oamenii care-l locuiesc. Pentru ca gara inseamna viziune arhitectonica, estetica, inseamna si preocupare pentru imagine din partea administratiei, dar si posibilitate de esantionare: in gara poti intalni personaje din toate categoriile sociale, printi si cersetori, si poti intelege, in consecinta, oamenii si spiritul locului. Gara din Valencia e o bijuterie arhitectonica, iar oamenii sunt foarte curati si civilizati. Gara din Cluj e in renovare din 2000 si uneori pute. In fine…Am urcat in tren si ne-am trezit a doua zi dimineata, in Granada, unde ne-am propus sa vizitam Alhambra, o cetate islamica recunoscuta pentru grandoarea ei, pe care nici macar Papa n-a avut sufletul sa o demoleze, desi ar fi dorit sa distruga orice urma a prezentei musulmane

in Spania catolica.