orasul perfid

Am cateva sentimente de nemultumire fata de anumite intamplari recente si stari de lucruri. Am decis sa ma eliberez de ele prin scris.

1. M-am săturat oarecum de subiectele de presă din Cluj. De ciclicitatea lor sterpa. Mi se intampla des sa fiu intrebat de amici din afara breslei de unde isi ia mass media locala informatiile. Atunci, ma gandesc imediat la Mitul eternei reintoarceri si la Nietzsche si imi spun ca la Cluj uitarea e despartita de doua articole identice. Se cauta sediu pentru filarmonica. Melcii lasa autostrada in urma. Alegerile prevestesc rotiri de cadre…Sunt teme (mai sunt si altele) care se repeta la nesfasit, pentru ca nu sanctionam repetitia. Dirijorii memoriei noastre au bagheta politica. Iar noi revenim, reamintim…Toleram, uitam…E ca si senilitatea…Mie sincer mi-ar placea sa vad mai multe articole sprintare, scrise de oameni vii, sanatosi moral, care traiesc pozitiv, care stiu sa se bucure…Presa clujeana, cu anumite exceptii, pare obosita si incrancenata…

2. M-am saturat de politicienii mierosi, de arta dedublarii cu care pacalesc ei vigilenta publicului. Ma si mir: chiar daca au guşă dublă şi ceafă groasă, putini adulatori intuiesc ca sub măştile lor se ascund de fapt grobieni care îşi râgâie îndestularea si puterea. Mi-am si zis: poporul asta isi alege conducatori dupa chipul si asemanarea lui… Şi vine campania…Vad candidaţi burtoşi, care inainte de a iesi din casa isi lasa ghiulul in serar şi isi taie mult prea marea unghie de la degetul mic…Mă întreb unde e elita tăcută prevestita de Liiceanu si Pleşu, unde ne sunt intelectualii rasaţi de la care inca mai asteaptam izbăvirea ca natie? Tot cautandu-i in diverse personaje, îmi dau seama că, de fapt, am crezut intr-un mit. Gaşca tăcută care inainte de 89 a supravietuit in biblioteci, la studiu, a rămas tributară unei realităţi paralele. Academice. Deseori, o realitate a exceselor de putere si a dorinţelor de preamărire.

3. M-am saturat de lipsa de caracter. De reflexele ticaloase ale unora dintre semenii nostri. Pentru fiecare personaj care are un oarecare succes, se gasesc cativa clevertitori care sa-l submineze. Daca mitocania si perfidia n-au miza, mizeriile se intampla doar de amorul artei. Se scuipa deja din feflex. Cum sa se comporte unii in alt fel, daca sufletele lor au fost mutilate in mediul jegos in care au trait, daca caracterul lor s-a imputit din cauza mizeriei cotidiene pe care nu au stiut sa o respinga la timp? Intr-o astfel de lume, pentru astfel de personaje jalnice, penibile, celalalt e tolerat doar daca e umil. Cazut. Debutant. Orice succes e sanctionabil. Sau catalogat drept intamplator. Iar cel care are opinii trebuie suprimat. Cu orice pret.

privind tara in ochiuri

S-a furat un ochi de-al lui Carol 1. Nu din cripta, ca regele nu e mumie. Nici vreun sfant. I-au facut statuie de bronz, la Bucuresti, si vroiau sa o dezveleasca in urmatoarele zile, desi e cam frig, dar un ochi de bronz “ori s-o stricat, ori o disparut” (cum zice bancul). Cum ochiul nu a fost smuls pentru un transplant la o alta statuie, cum ar fi “Sf. Gheorghe omorand Balaurul”, ma gandesc ca a ajuns la fier vechi, unde o sa fie topit de-a valma cu nasul lui Mihai Viteazul, cizma lui Avram Iancu sau copita Mioritei.

hei cutit, cutit, cutit…

Vechile mele cutite de bucatarie rupeau morcovi. Rupeau orice. Taisul lor nu mai era tais. Dar aratau impecabil. Pana la un punct, nu era bai. O paine feliata se mai gasea. Dar nu si ceapa feliata, ridichi feliate sau slanina feliata (m-am si gandit la o afacere, cu astfel de produse, dar si cu posmegi muiati – am renuntat – cine ar fi venit pana hat la magazin sa cumpere posmegii?). Asa ca am decis sa ascut cutitele. Am luat magazinele la rand. “Aveti vreun aparat pentru ascutit cutite?”, intrebam eu, in stanga si-n dreapta. Am pus intrebarea in ABC-uri, in non-stopuri de catier sau mall-uri. Toate vanzatoarele se uitau la mine cu ochii cat cepele alea nefeliate din camara mea. Nu aveau. Intr-o zi fara speranta, asa, pe la amiaza, unei babe care tragea cu singura ei ureche buna la necazul meu i s-a facut mila de mine. Se intampla in Piata Marasti. “Auzi, maica”, mi-a zis ea, “da di ce nu meri mata la “tocilarie”? Eram gata sa o spurc, va spun drept, cand ma uit de-a lungul degetului pe care il intindea, asa, cam cum ochesti cu o pusca si, spre consternarea mea, vad o ghereta pe care chiar asa scria, cu litere inegale si scolaresti – “tocilarie”. M-am si gandit instant la cateva colege din scoala generala. Intru, bat la usa, dar din interior, romaneste, si il intreb pe mester daca ascute sau toceste. E usor jignit. Nici n-apuca sa-mi raspunda, ca eu continui: “Pai da”, ii spun, <<cum adica “tocilarie”?>>. “Cum e corect”, intreb eu mai departe: <<”legatorie” sau “dezlegatorie”, “spalatorie” sau “murdaratorie”, “reparatii auto” sau “stricaciuni auto”?>>. Omul ia cutitele. Ma si vad feliat la tocilarie. Dar nu, rade in barba si se apuca de treaba…In boxele care atarna de-un cui se aude cantecul breslei: “Hei, cutit, cutit, cutit, de 3 ori te-am ascutit”…

targa cu girofar

REALITATEA TV CLUJ: <<INTRO: Imagini şocante surprinse în centrul Clujului. Un bolnav a fost plimbat cu targa, pe stradă, ziua în amiaza mare, de brancardieri. “Nu sunt ambulanţe destule, aşa că acest gen de transport se practică”, este declaraţia surprinzătoare dată de conducerea Spitalului Clinic Judeţean>>.

Asta e stirea Realitatea TV Cluj. Am analizat situatia cu colegii. E sau nu scandaloasa speta? Care sunt cauzele acestui mod barbar de a transporta pacienti? Dar avantajele? Iata concluziile:

E scandalos?

Apai, de buna seama ca da! E scandalos, pentru ca brancardierii nu aveau grirofar in dotare, si nici unul dintre ei nu a facut inainte vocalize cu “tinonino”. E scandalos, pentru ca soferul n-a oprit targa la o cinzaca. E scandalos, pentru ca pacientul n-a fost trezit pe drum, desi pe clinicilor treceau hoarde de studente specializate in resuscitari.

Cauzele?

O posibila cauza ar fi ca ambulanta s-a temut de unda verde care incepe la BCU. Si asta pentru ca s-a dovedit stiintific ca toate undele verzi se varsa in undele rosii si ca in traficul din Cluj o targa avand doi brancardieri putere e mai iute decat o masina de urgente trasa de herghelii intregi. Diferenta e aia dintre un pacient rosu in obraji si unul care-a pasit pe taramul materialului didactic, cinstit imbalsamat.

Avantaje

Targa nu consuma benzina. Nu necesita reparatii complexe, nu polueaza, nu face discoteca in trafic cu becurile ei, deranjand vecinii, si foloseste tractiune integral humanoida, cu capot alb.

“Költők koszorúja”

Marko Bela vrea sa initieze un proiect de lege care sa-i oblige pe elevii romani sa invete limba maghiara: “Eu sunt convins că ar fi spre avantajul copiilor români că în aceste zone unde există populaţie maghiară importantă să înveţe limba maghiară”, a declarat marele sef de clan udemerist.

Sigur nu v-ati prins unde bate Marko cu proiectul asta! Nu vrea sa auda “jo napot kivanok” in loc de “buna ziua”, nu vrea recistigarea patriei pierdute la Trianon etc. Nu, omul e poet, nu un expert in viersurile separatismului cantate cu lira politicianismului. De-astia imi sunt poate Tokes sau Toro. Morko e altceva, e numai un poet al minoritatilor. Si asta doare. Daca si romanii ar sti ungureste, daca UDMR ar ajunge din nou la guvernare, daca odata ajunsi acolo s-ar insuruba in scaunul invatamantului, poemele lui Marko Bela ar ingrosa bibliografia obligatorie la nivel national, care bibliografie ar arata astfel:

Poetul national, international si galactic, Marko Bela:

• A szavak városában (Editura Kriterion, Bucureşti, 1974)
• Sárgaréz évszak (Ed. Dacia, Cluj, 1977)
• Lepkecsontváz (Ed. Kriterion, Bucureşti, 1980)
• Az örök halasztás (Ed. Kriterion, Bucureşti, 1982)
• Talanítás (Ed. Kriterion, Bucureşti, 1984)
• Szarka-telefon. Versek kisfiúknak-kislányoknak (Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1984)
• Friss hó a könyvön (Ed. Kriterion, Bucureşti, 1987)
• Mindenki autóbusza (Ed. Magvető, Budapesta, 1989)
• Égő évek (Ed. Kriterion, Bucureşti, 1989)
• Tücsöknóta. Versek kisfiúknak, kislányoknak (Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1990)
• Szerelmes szonettkoszorú (Ed. Pallas-Akadémia Könyvkiadó, Miercurea Ciuc, 2002)
• Költők koszorúja (Ed. Pallas-Akadémia Könyvkiadó, Miercurea Ciuc, 2002)
• Balkáni fohász (Ed. Pallas-Akadémia Könyvkiadó, Miercurea Ciuc, 2003)

Tu daca ai fi un biet copil roman cu ce poezie ai incepe?

naufragiul

“Zidul Realitatii” a fost, dupa mine, cea mai buna idee a campaniei “Clujul incotro” pusa in act de Realitatea TV Cluj. Oamenii si-au putut exprima obiectiile, nemultumirile sau criticile in materie de urbanism. le stiti, nu le mai repet. O parte din aceste mesaje au devenit publice, deci, cel putin teoretic, au ajuns (oare pentru a cata oara) la urechile autoritatilor. Ei, si? La ce buna mustruluiala?

Pentru ca, am vaga impresie, mesajele sunt usor tardive. Ca si un SOS descoperit dupa ani si ani intr-o sticla pe mare. Mesajele aceastea indica nauvragiul orasului. DEJA la Cluj s-a construit. Masiv. DEJA au fost mutilate areale mari, zone istorice sau virane. DEJA s-au facut derogari de la lege. Pana si arhitectul care a facut proiectul pentru mega cartierul care va fi construit la capatatul Bulevadului Muncii merge spre casa pe o strada de latimea unei masini. Dezvoltatorul zonei Lomb, Dan Ioan Popp, s-a exprimat foarte sugestiv in legatura cu problemele inadecvarii in urbanismul clujean: “Greselile in imobiliare pot dura 100-200 de ani”…In aceasta situatie suntem noi.

“avem o tara, cum procedam?”

ase ceva…

Mi-am amintit de o glumita cu Nietszche scrisa pe un zid. Chestia asta chiar s-a intamplat undeva la o universitate. Cred ca Sorbona, da am dubii (stiu, se numeste lecitina). Asadar, pe un zid statea scris: <<”Dumnezeu a murit”. Semnat: Nietszche>>. Putin mai jos a venit in scurt timp si completarea: <<”Nietzsche a murit”. Semnat: Dumnezeu>>. Urma o alta varianta pagana, romaneasca, insa asta n-a mai aparut pe zidul cu pricina, evident: “Nietzsche a murit, Dumnezeu a murit, si nici eu nu ma simt prea bine”…

desert

Mai tineti mintea copilaria, cu marturisiri de genul “eu cand o sa fiu mare am sa devin medic, pompier doctor sau Old Shatterhand”, cu jocuri cum ar fi “de-a v-ati ascunsele”, “sotron” sau “tara, tara, vrem ostasi”, cu desene animate ca “Tom si Jerry” sau “Cartea Junglei”?

Adolescenta, cu idolii ei, cu ritmuri de rock nebun, cu tabere beligerante care la inceputul anilor 90 se ciocneau prin cluburi in numele zeilor lor – Metallica, pe de o parte, Depeche Mode, pe de alta, cu “Cel mai iubit dintre pamanteni” al lui Marin Preda, cu “Suferintele tanarului Werther” si Cioran citit pana la exasperare?…

Tineti minte dezbaterile cu prietenii, pe teme filozofice, la o masa de plastic a vreunei terase obscure de cartier, cu suc la dozator si tigari postalite cu penseta? Tineti minte regretul de a nu fi avut privilegiul tinerei generatii interbelice, care i-a avut drept modelele pe Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica?…

Tineti minte multimile eterogene care se incolonau cu fanatism in spatele lui Corneliu Coposu sau al lui Ion Iliescu? Pe acei dizidenti ai regimului comunist care i-au asteptat toata viata pe americani si pe Regele Mihai? Pe golanii care au fortat in Piata Universitatii profetiile lui Brucan despre democratie si desteptare nationala, chiar cu pretul de a lua bocanci si bate de la mineri?

Daca tineti minte toate acste lucruri, insemna ca facem parte cam din aceeasi generatie. Eu ma intreb uneori ce modele are astazi copilaria? Monstrii desenelor animate japoneze? Ce jocuri? Pe calculator? Care sunt modelele adolescentei, ale generatiei “google”? Irina Columbeanu sau Gigi Becali? Ce se citeste, cu precadere? Carti de poker? Dar in politica? In cine mai putem sa credem? In Geoana, in Basescu? Dar in cultura? Poate in Patapievici, care balacareste poporul roman, dar care ii incaseaza banii sub forma de chenzina ca presedinte al Institutului Cultural Roman? E tot mai limpede pentru mine, e un desert al dezintegrarii spirituale si morale care s-a deschis inaintea noastra, prin care ratacim bezmetici, de ani buni, in cautarea unei oaze.

iluminatul

intotdeauna m-am intrebat cine stinge iluminatul public. mai ales vara, cand se face lumina pe la ora 5:30. e cam aiurea sa pui ceasul sa sune pentru a te trezi sa stingi becurile, nu? intreb pentru ca strada principala din someseni (aurel vlaicu, parca) era ieri in zona aeroportului, ziua in amiaza mare, ca o pista de decolare pentru masini, cu zeci, poate sute de lumini calauzitoare de-o parte si de alta. asa mi-am amintit de un text inscriptionat pe masina unui vitezoman: “eu nu conduc prea repede, ci zbor prea jos”.