Cine profita de Chelsea?

Asta e intrebarea emisiunii mele de azi. Va spun eu: profita aia din Gruia, pentru ca s-a asfaltat Masinistilor, strada de langa stadionul lui Paszkany. Pierdem la transport, pt ca huliganii se plimba gratis cu RATUC. Castigam la vanzare obiecte traditionale, pt ca primaria a avut geniala idee sa deschida puncte de vanzare in cooperare cu Asociatia Mesterii Populari. Sigur isi vor cumpara huliganii englezi zadii si fluiere, iar pentru neveste, ii. Facalete nu, ca nu-s masochisti.

STRATEGIA – partea 1

Atentionare: acest text e doar un pamflet

<<candidatii trebuie sa transmita in primul rand alegatorilor ca “SUNT DE-AI LOCULUI”. CHIAR DACA NU SUNT( …)>> – fragment din simpatica strategie electorala a psd cluj

Se lasase noaptea. Candidatul citi descumpanit aceste randuri conspirative cu ajutorul unei lanterne pe care o tinea strans intre dinti. Nu intelegea nimic. Nu inca. Apoi, continua sa-si faca loc cu maceta prin desisul padurii, pana ajunse la marginea unui sat. Pe o tabla ruginita scria, cu litere de-o schioapa:

“Bine ati venit in Bagaciu”

Era un frig de campanie electorala tarzie si candidatul nu-si mai simtea degetele de la picioare. Altadata, pe cand era ministru, in noiembrie plescaia multumit, dupa o cina copioasa, la pupa iahtului personal ancorat prin vreun golf din Marea Egee sau de aiurea. Acum, insa, trebuia sa gaseasca repede un adapost inainte de a ingheta bocna. Intra intr-o casa pustie, cu acoperis de paie si, mort de oboseala si deprimat, adormi pe o masa subreda, incaltat si imbracat, cum era. Dormi adanc si nu visa nimic.

Candidatul fu trezit de cocosi. Isi intinse bratele, cascand, si lovi o oala de lut agatata pe perete, care cazu si se facu tandari. Era ceva mai optimist. Pe pereti se aflau fotografii de familie ale celor care, cu ani in urma, locuisera acolo – un baiet descult, cu parul incalcit, o femeie in straie populare, cu sanii lasati pana pe buric, si un barbat masiv, cu mustata, care purta cizme de piele si pantaloni peticiti. Pozele alb-negru ii adusera o clipa aminte de copilarie. Isi alunga nostalgia dand din mana, ca si cum ai alunga niste muste. Lua de jos un manual, sufla praful de pe coperti, si citi titlul: “STRATEGIA”. Era cartea pe care o primise la plecare, de la partid. Citi urmatoarele randuri:

“Candidatul va fi imbracat normal, fara excese vestimentare sau accesorii extravagante”

Isi roti privirea prin casa si, deasupra unui cufar vechi, zari o oglinda. O sterse de praf cu maneca, sufland de cateva ori in praful gros. Stranuta de cateva ori, apoi se studie: frizura ingrijita, tenul fin, totusi usor ridat, cu cearcane adanci, de intelectual suferind de insomnii la capataiul poporului, il faceau sa se admire si acum, in pragul varstei a 3-a. Apoi, isi studie vestimentatia: o haina de piele cu blana de vulpe argintie, un costum “Canali” si pantofi “Harry Winston’s Ruby Slippers”, batuti cu diamante. Candidatul isi lepada hainele scumpe, nu fara strangere de inima, si deschise cufarul. Gasi acolo cizmele de piele cu care era imbracat taranul din fotografie, un brau, niste itari si o ie. Intr-un cui, napadita de panze de paianjen, statea agatata o cusma. O lua si o batu de trei ori de picior, apoi si-o aseza pe parul grizonat. Era un alt om. De-al locului.

“plansul va diforma”…

La Cluj, ce arhitectii intr-o noapte “desena”, altii a doua zi “cumpara”. Era un “boom imobiliar” asurzitor. Cu macarale turbate, cu camioane horjite la maxim, cu “anton, turnatorul de beton”, cu n-spe mii de euro care circulau dintr-un portofel in altul, cu oieri deveniti instalatori, cu instalatori deveniti constructori, cu constructori deveniti dezvoltatori…Au aparut cartiere intregi, betoanele au invadat padurea, rotile camioanelor au strivit iarba, iarba a decapitat furnici…In presa internationala apareau titluri de genul: “Clujul a devenit un El Dorado al constructiilor”…Carevasazica, orasul era suflecat la maneci si…cine nu construia, apai ala cumpara si finisa! O vreme, bancile n-au mai facut fata…Cum deschideai o usa de banca, cum ti se pravaleau in cap dosarele de credit…Milioane de euro au incasat dezvoltatorii. Milioane de euro au realizat creditorii. Profiturile ajungeau la peste suta la 100. Intre timp, desenele arhitectilor s-au materializat, multe stramb, ca atunci cand pui un copil sa realizeze o copie dupa o pictura de Dali. Oamenii locuiau in case cu igrasie, inghesuite, cu pereti subtiri, cu geamuri strambe, fara spatii de joaca, iar daca doreau iarba trebuiau sa-si aduca din Olanda. Unii ziaristi au plans cot la cot cu constructorii (atentie, “plansul va diforma!”). “Pica piata……”, asa sunau titlurile, iar copacii cadeau unul cate unul pentru a se transforma in ziare triste, insingurate pe tarabe. Incet, incet, s-a mai intamplat ceva: bancile au strans punga la credite, pentru cei care cautau adapost in bloc nou . Constructorii stiau ca de-acum vor duce banii acasa numai cu un sac, ca trebuie sa vanda mai ieftin, pentru ca altfel piata imobiliara ameninta sa se transforme intr-o piata de zarzavat.

fete pentru abramovici

Clujeanul: “Clujul il astepta pe Abramovici cu prostituate de 20 de euro”. Tare titlu, nu? Da. Cu conditia sa-l citeasca nevasta si copiii lui Abramovici, ca sa iasa scandal, astfel incat celor de la Chelsea sa le cedeze nervii inainte de meciul cu CFR. Revenim. Adica un peste din Cluj, asa, mai fraier, de felul lui, care nu citeste ziarele, i-a promis lu Abramovici ca-l rezolva cu fete la 20 de euro bucata, adica la numai 73.656 de lei, la cursul bnr de azi, daca abramovici schimba la diesel. Ce fraier! Mereu am fost de parere ca ne vindem prea ieftin gura de lucru.

unda

am tesat unda verde si eu, la mai bine de o luna de cand s-a taiat panglica inaugurala. am venit dinspre manastur, am intrat pe clinicilor si m-am asezat in coloana la bcu. s-a facut verde. era unda. cu o placere nedisimulata am pornit de pe loc. recunosc. m-au incercat si ceva emotii. am trecut cu bine prin piata lucian blaga. am prins verde la intrarea pe str. napoca si mi-am zis: “uite, bre, ca se poate!”. cand apasam eu mai vartos pedala de acceleratie, pe strada napoca, nu veti ghici, sunt sigur, peste ce am dat. am dat pesteeeeeee…….unda rooooossiiiieeeeee…….a aparut nemilos la continental. acum, primaria pregateste inca o unda pe traseul prefectură – piaţa unirii – memorandumului – calea moţilor. culoarea va fi stabilita ulterior.

chestionar

fostul sef al politiei clujene, teodor pop puscas, actualmente patron al unei firme de protectie si paza care se ocupa inclusiv de securitate pe stadionul celor de la cfr cluj, candideaza din partea psd in colegiul 1 pentru camera depuatilor. iata o frantura dintr-un interviu cu d-l puscas:

“Clujeanul.ro: Care este modelul dumneavoastră în PSD?

Teodor Pop Puşcaş: Mhmm, model… N-am niciunul. Modelul meu este Teodor Pop Puşcaş”.

cum comentati acest raspuns?

puscas si “cureaua lata”…

Drumul catre cel mai mare dormitor al lumii – palatul parlamentului – este pavat cu bune intentii, isi spuse presedintele. Toti trebuie sa primeasca un loc. “-Iti dam si tie un loc, Puscas, colegiul 1, camera deputatilor”, spuse presedintele, cu nasul in lista. Deputatul tresari: “Multumesc, domnule presedinte”. “Nu era vorba de dumneata, ci de Puscas, chestorul”, spuse usor rastit seful, privind peste ochelari. Sala de sedinta prinse a se invarti repede, tot mai repede. Slide-urile despre strategii si principii nu mai aveau acum nici o noima. Mare noroc, deputatului i se aseza o musca pe nas. Era singurul punct de reper intr-o lume cu susu-n jos. “Dumitale iti dam colegiul 3, la senat”, spuse boss-ul, gandidu-se ca ar fi putut renunta la slabiciunea sa crestineasca, avand in vedere ca avea in fata un exponent al Grupului. Puscas accepta postul tacut. Se intoarse pe calcaie, iesi pe hol si scoase harta cu colegiile. “Dej, Gherla, Campia Turzii. Si 41 de comune”, isi spuse el. Desena o linie groasa care mergea din Dej si se infunda intr-o comuna, in mocirla promisiunilor din campania trecuta. European galant, fost negociator sef cu UE, Vasile Puscas icerca sa isi aminteasca versurile cantecului “Pusca si cureaua lata”. Nu, nu mergea, cantecul nu i se potrivea, chiar daca ar fi dat bine in campanie. Se gandea ca unii contracandidati ai sai vor incepe cu palinciile, ca e vremea lor, insa, isi spuse el, pentru asta e nevoie fie de un ficat foarte rezistent, fie de mult exercitiu pentru aruncatul cu discretie a toiului peste umar, pentru a nu te imbata inaintea propriului electorat. Cu cat se gandea mai mult, deputatul nu se vedea nicicum urcand pe scena caminelor culturale si electrizand cu discursuri ticluite babe reumatice si mosi roata care combina 50 de de cuvinte, dintre care nici unul nu este “aquis” sau “agreement”. “Care ar fi, totusi, cele mai aplaudate discursuri? Despre asomarea porcului ca alternativa europeana la executia cu sisul?”, se intreba Puscas, zambind amar. Apoi, pe cand deznadejdea parea sa-l fi incoltit iremediabil, ii veni o idee: “Dau locul la schimb. Babele vor veni in audienta cu oua, porci, tuica si gaini. Oare unde candideaza Paunescu?”

fumigena

stefan dimitriu, directorul de campanie al psd cluj, a aruncat la lansarea candidatilor pentru parlament o fumigena pe care cativa ziarisiti au prins-o din zbor si au fugit cu ea prin oras, ca si chinezii cu flacara olimpica. e vorba de strategia de campanie a psd cluj. ha!ha!ha! ce partid isi face publica adevarata strategie, ce general e ala care-si urla ca nebunul planul de lupta la urechea adversarilor? in inocentul document se traseaza sarcini pentru candidati. ei trebuie sa spuna ca: sunt de-ai locului, chiar daca nu sunt, ca iubesc pensionarii, ca psd a guvernat linistit, nu ca aia de la pd-l si pnl etc. nu mai era un secret pentru nimeni ca psd cluj nu vrea sa-l deranjeze pe emil boc, asa cum zice strategia. asadar, in urma “devoalarii” strategiei (vasile dancu foloseste termenul asta criticadu-l pe dimitriu, nu pentru ca si-a gasit alt strateg, ci pentru ca  a dat publicitatii o asa zisa tactica electorala), presa a scris, si a scris, si a scris. efect benefic pentru psd cluj, care intrase intr-un con de umbra dupa ce ioar rus si vasile dancu au fost trimisi pe banca de rezerva a partidului.

povestea porcului

copilaria…

“viata in paie, in cotet, poate fi chiar buna”, isi spuse porcul pitic, indoindu-si multumit picioarele din fata sub piept si asezandu-se in coltul ferit de vant al micului adapost. era satul. tocmai isi mancase laturile calde: tarate, cociane de mere, porumb si coji de paine. scandurile se incovoiau acum sub greutatea sa. era decembrie, tocmai ninsese, vantul era taios, si isi amintea cu nostalgie de vara ce trecuse, cu miresme de flori salbatice si de serile blande, acompaniate de povestile spuse cu glas molcom de stapanii casei, ce stateau pe bancuta, in curte, dupa o zi de munca la camp. vara, porcul acumulase kilograme cu duiumul. mancase bostani, radacini si trifoi, in lungile zile de vara pe care le petrecuse in voie, in curtea casei de la tara. parca mai ieri se inghesuia in ceilalti purcelusi fratiori pentru a prinde un loc bun la pieptul generos al mamei scroafa. cand era mic, era printre cei mai vanjosi porcusori. asa se face ca, dupa ce s-a mai intremat, a fost primul vandut la targ. a simtit o teribila frica, cand noii stapani l-au luat in caruta lor, unde l-au legat strans de o oiste. apoi, a fost inchis singur, intr-un cotet strain. zile si nopti intregi a asteptat-o indurerat pe mama scroafa, dar in zadar. la inceput, a refuzat hrana. o zi, doua. dar in cele din urma, foamea a invins. acum, era de nerecunoscut. 50 de kilograme. cum trecuse timpul…

familia

oamenii il placeau pe noul porc, desi suferea de o boala rara, care ii oprise cresterea. avea privirea inteligenta si halea cu gura deschisa, privindu-i cu recunostinta in ochi. stapanii aflasera cu uimire ca ratanii sunt mai inteligenti decat cainii. le-o spusese medicul veterinar. asa si era. porcul deschidea singur usa cotetului, pentru a se plimba prin curte, si reusea sa sparga bostanii proaspat recoltati de pe camp impingandu-i cu ratul, din cos, pe scari. toate acestea se intamplau sub privirile indulgente ale stapanilor mirati de abilitatile odraslei lor cu care nimeni nu lucrase vreodata dupa regulile vreunui manual de dresaj. la un moment dat, inspirati de un reportaj, oamenii s-au intrebat daca nu cumva ar fi mai tihnita viata lor cu porcul in casa, ca bun animal de companie. asadar, porcul devenea tot mai simpatic, de la o zi la alta. pentru stapani, observatia “arati ca porcu” era de acum absolut nedreapta. porcul poate arata chiar bine, isi spuneau ei. gras, totusi pitic, bine hranit si curatel.

pomana porcului

dar viata nu a fost niciodata lipsita de griji si intamplari nefricite. intr-o dimineata, in prima toamna de viata a porcului, pe cand intreg satul era amortit de somn, usa cotetului s-a deschis scartaind. o matahala de om a intrat in culcusul porcului si l-a apucat pe ratan de urechi, tragandu-l violent afara. acolo, astepta stapanul, care a apucat animalul si l-a trantit la pamant. “porcul are un orgasm de 30 de minute?”, spuse matahala razand in hohote…era medicul veterinar, spaima animalelor din intreg tinutul, care tinea in mana un bisturiu sclipitor. bietul animal a simtit o durere ascutita, iar veterinarul si stapanul casei stiau ca de acum porcul nu mai avea sa guste din placerile vietii de vier. in sufletul stapanului casei, un om pana atunci fara prea multa mila pentru animalele din gospodarie, se miscase, de aceasta data ceva. pentru prima oara, simtise compasiune pentru un animal, mai ales ca, in momentul incizei, pe falca stanga a porcului curse o mica lacrima, cat un bob de orez. iar fuduliile porcului nu il mai tentau la fel ca-n alte dati, asa ca le-a donat veterinarului, un gurmand recunoscut dupa bunatatile pe care le ducea in punga, pomana porcului.

vin sarbatorile

nopti la rand, porcul pitic a trait cu spaima-n san. de fiecare cand auzea pasi, o uschea in culcusul cotetului, unde astepta incrodat, cu soricii scuturandu-se de frica. teroarea ii otravea carnea si ii tulbura vederea. pe urma, a venit iarna, asa, dintr-o data. intr-o noapte ninsese abundent, iar cand s-a trezit, porcul a privit nametii uimit. covorul alb putea fi zarit pana departe, pe campurile inghetate, iar privelistea aceasta, de o frumusete tulburator de rece, ii acompania reveriile. laturile calde ii incalzeau dimintetile si serile, iar frica, care in toamna ii transformase noptile intr-un cosmar, se estompa de la o zi la alta. stapanii casei isi faceau acum curatenie prin casa. bateau covoare in zapada, iar la cuptorul din curte se strangeau zilnic sa coaca paine si colaci babe de pe doua ulite. sarbatorile de iarna se apropiau cu pasi repezi.

cu ochii strans inchisi

intr-o dimineata, cand abia se crapa de ziua, in curte au inceput sa soseasca oameni, care vociferau pe un ton gros si scazut. au dat peste cap pahare mici, cu tuica, apoi si-au suflecat manecile. porcul dormea dus. stapanul casei a luat o brisca si a taiat dintr-o tabla de slanina, ramasa de anul trecut, iar nevasta-sa a adus paine si ceapa. oaspetii si-au instins mainile butucanoase si au apucat bucatele, cu ochii inlacrimati de la tarie. apoi, pe poarta casei a intrat o matahala, veterinarul. a scos un cutit lung dintr-o plasa de rafie si i-a incercat taisul cu degetul. porcul dormea dus. usa cotetului s-a deschis scartaind. matahala a intrat in culcusul porcului si l-a apucat pe ratan de urechi, tragandu-l violent afara. acolo, asteptau stapanul si oamenii lui amortiti de tarie. au apucat animalul si l-au trantit la pamant. stapana casei s-a ascuns intr-un ungher al casei, acoperindu-si urechile cu mainile si tinand ochii strans inchisi. a stat asa parca o vesnicie. a stat si a stat…

la masa

porcul pitic s-a trezit asudat. si-a muscat limba si s-a scarpinat de o scandura pentru a se convinge ca nu e in raiul porcilor. nu era…asadar, fusese un cosmar. unul de un realism vecin cu infarctul…in departare se auzeau colinzi, iar stapanii tocmai intrau pe poarta casei, dupa slujba de craciun…”la masa”, striga la un moment dat femeia, iar porcul stia ca de aceasta data in oale nu mai fusesera fierti confrati de-ai sai, ucisi anii trecuti, ci bucati generoase de brocoli.

casa visurilor…

Niste picioare in dos…

Cer niste picioare pentru o masa de bucatarie, la un magazin specializat. Vanzatorul imi arata ceva la 70 de cm, adica picioare perfecte pentru mesele de la gradinita. Eu am 1,80 m. Cer picioare mai inalte. “Cumpara de-alea standard, de 75 de cm”, mi-a spus mesterul care imi face mobila la comanda. Ma gandesc ca mesterul stie ce spune. Am mai cumparat de la el si e bun. Dar nu, vanzatorul insista: sunt bune cele de 70 de cm. Ii vine in ajutor un alt coleg. “Da, alea de 70 vi se potrivesc”. Vanzatorii sunt agresivi. Le-as raspunde cu niste picioare in dos, insa notez codul de la marfa care ma intereseaza si il transmit mesterului. Sa isi ia el picioarele in spinare.

Ai carte, n-ai rafturi…

Cu mesterul n-am terminat. E la mine acasa, la masuratori: “Vrem o biblioteca noua, pentru biroul pe care l-am comandat. O biblioteca in care sa incapa toate aceste carti (el se uita interesat la cartile colorate si masoara cu ruleta vechea bibiloteca)”. In vreo 2 doua saptamani, vine si proiectul noii biblioteci. Sunt cateva rafturi, desenate cu un creion neascutit, in care ar avea loc doar vreo 30 la suta din titlurile mele. Pun mana pe telefon: “Biblioteca e prea mica”, ii spun mesterului. “Ba nu”, zice el, “e perfecta”. Asa am patit si cu mesterul care mi-a pus gresie. I-am zis sa puna distantiere si rost. El n-a pus distantiere si a spus ca n-avea, in consecinta, nici un rost sa puna rost. Casa visurilor mele se transforma, incet, incet, in casa visurilor lor…